Grigore Ciupitu (71 ani) a bifat 370 de prezențe pe prima scenă a fotbalului românesc, a îmbrăcat tricoul Petrolului, Jiului, însă cel mai aproape de suflet i-a fost echipamentul Universității Craiova. Și uniforma de polițist.
La Știința, Ciupitu a prins două generații de poveste: „Campioana unei mari iubiri” și Craiova Maxima și a fost, la aproape 35 de ani, eroul meciului de la Lisabona, semifinala din Cupa UEFA cu Benfica, scor 0-0. După ce s-a lăsat de fotbal, fostul fotbalist a prins o altă generație. Prima de polițiști după ce au dispărut milițienii.
Nu oriunde, la Secția 19, în pestrițul cartier Rahova, acolo unde, timp de 12 ani, colonelul Ciupitu, de construcție libero, fostul coleg de vestiar cu Rodion Cămătaru, a trecut în cartierul temuților interlopi Cămătaru. O lume gri a periferiei Bucureștiului, validată de clanuri, copii puși să vândă droguri, prostituție, tâlhării de mahala, ghetouri jupuite de orice fel de speranță în care plutea, în fiecare noapte, aburul lugubru al sevrajului.
Într-un interviu acordat ProSport, Grigore Ciupitu povestește, cu filtrul unui cozeur, momente din cariera de fotbalist și întâmplări din viața de polițist, trecerea pe firul destinului de la Oblemenco, Eusebio, Dobrin, Teașcă, Ianul, Cămătaru, la Ștoacă, Pian, Sile și Nuțu, Ulise sau Tamango fiind, pe cât de șocantă, pe atât de savuroasă.
ProSport: Bună ziua, domnule Ciupitu! Cariera dumneavoastră poate fi un scenariu de film. După ce ați pus ghetele în cui, v-ați ales epoleții de polițist. În CV, Dinamo este primul club, are vreo legătură?
Grigore Ciupitu: Nu! La Dinamo m-a adus Traian Ionescu când eram junior. Tata era milițian și i-au spus clar, semnezi să vină băiatul tău la Dinamo, altfel te dăm afară din Miliție. Așa am ajuns în „Ștefan cel Mare”, unde erau Dinu și Florea Dumitrache. Cornel începuse, ușor, ușor, să se impună în echipa mare, „Mopsul” aștepta în umbra lui Ene 2, iar eu, care pe atunci jucam atacant, nu aveam vreo șansă. Și am mers la Brăila în liga a treia.
Nu ați renunțat prea ușor la Dinamo?
Nu. Chiar dacă mă pregăteau și pentru postul de fundaș dreapta, poziție pe care trebuia să fac schimbul de generație cu Cornel Popa, am fost inspirat. Muream fotbalist bătrân, Popică al meu a mai jucat trei ani.
Totuși, Brăila era în eșalonul terț, nu a fost un pas mult prea mare în spate?
Eram tânăr, am jucat atacant și am dat multe goluri, așa m-a văzut Ilie Oană și m-a adus la Petrolul. Am făcut cuplu de atacant cu Dridea, însă nu am rupt gura târgului, am reușit două goluri în 30 de meciuri și alea, culmea, împotriva echipei care urma să devină marea mea iubire, Universitatea Craiova.
Și trecerea de la atacant la fundaș cum a survenit?
Cu noroc. S-a nimerit, în pauza de iarnă, ca echipa națională să meargă într-un turneu de mulțumire, de relaxare în Turcia. Jucătorii care au participat la Campionatul Mondial din Mexic, cu soțiile, cu copiii. Iar acolo, Mocanu, titularul postului de fundaș stânga, s-a accidentat destul de urât, astfel că i-am luat locul. Așa am trecut în apărare. Fundaș stânga, apoi libero. Vreo trei ani mi-a ieșit de minune ca libero.
În defensivă și apoi la Craiova. Cum ați fost ademenit de Știința?
Cu școala. Ne-au promis că ne bagă la facultate. Eu și Crângașu trebuia să mergem la Craiova, am jucat cu ei în ultima etapă, eram înțeleși, am plecat la gară, eu am coborât la Craiova, Crângașu a rămas în tren. S-a dus, mai departe, la Timișoara. Și acolo era facultate.
Ați jucat aproape 400 de meciuri pe prima scenă a fotbalului românesc, folosit fiind ca mijlocaș la închidere, fundaș de bandă, libero. Iese în evidență un detaliu. Nu ați fost eliminat și ați văzut o singură dată cartonașul galben!
Mai precis am 370 de partide disputate în Divizia A. Am luat un singur galben, de fapt nu am luat niciunul, e o poveste interesantă. Eram la Petrolul și aveam meci la Cluj, cu Universitatea. În fața mea, Crângașu a văzut cartonașul și urma să fie suspendat etapa viitoare, jucam cu Sportul. După meci m-am dus la arbitru și l-am rugat să mi-l treacă mie și a acceptat. Partida cu Sportul s-a jucat în „Ștefan cel Mare”, iar noi am câștigat. Știți cine a dat golul victoriei? Ați ghicit! Crângașu! Însă secretul e altul?
Vă rog sa ni-l spuneți.
Îți răspund povestind un moment. Jucam cu Piteștiul, în Trivale. Eu eram mijlocaș defenisiv, iar Duțu Cernăianu, antrenorul Științei la acel moment, mi-a zis așa: „Nu-l lași pe Dobrin, te duci după el la toaletă, la cârciumă, nu-l lași!” Dobrin m-a prins de vreo trei ori pe călcâie, iar Duțu Cernăianu era stacojiu la față: „Ciupitule! Băgă material, Ciupitule!”.
Era minutul 15 și am mers la bancă, l-am văzut pe Berneanu că se încălzea de zor și am spus: „Schimbă-mă, nea Duțule, nu pot!” Am ieșit și, la câteva minute după intrarea lui Berneanu, cine a trecut pe targă prin fața mea? Dobrin! Acesta e răspunsul, nu am lovit niciodată, am jucat curat, mi-am respectat adversarii. Alții m-au lovit pe mine!
Ați avut parte de accidentări urâte?
Din cauza unei accidentări și a lui Teașcă mi-am încheiat primul mandat la Craiova. Am jucat la Știința în două generații. Eu am prins și „Campioana unei mari iubiri” și „Craiova Maxima”. Am fost coleg cu uriașul Oblemenco și cu marele Balaci. Ce echipă era când am ajuns în Bănie: Oblemenco, Marcu, Deselnicu, Strâmbeanu, Țarălungă și mulți alții. Coloși! Teașcă însă, nu vreau să-mi fac păcate, m-a lucrat.
Am avut un meci la Bacău. Acolo am suferit o dublă accidentare, o tăietură pe gambă și o lovitură cu crampoanele sub genunchi. La câteva zile jucam în Cupă, la Ploiești, cu Galațiul și Craiova a suferit o eliminare rușinoasă, iar Teașcă, deși i-am spus că nu pot juca, l-a pus pe doctorul Frînculescu să-mi facă două injecții și m-a obligat să intru, amenințându-mă că, dacă refuz, o să vorbească la Federație și o să mă suspende. Nu am putut sta pe teren mai mult de o jumătate de oră, timp în care am ratat și o ocazie.
La întoarcere, Teașcă era un vulcan, i-a dat ordin șoferului să nu oprească până la Craiova: „Faceți pe voi, nu mâncați nimic!” Apoi, pe traseu, s-a ridicat de pe scaun a venit la mine: „Tovarășe Ciupitu, cine este vinovat pentru rezultatul ăsta?” Și l-am înfruntat! „Dumneavoastră, tovarășul Teașcă, ai vrut să mă termini, ești un criminal!” Pe la Slatina m-am dus la șofer și i-am spus să tragă pe dreapta la prima benzinărie, altfel smulg de volan și ne oprim în șanț. S-a speriat și oprit. Teașcă era stâncă.
Apoi, la intrarea în Craiova, pe podul de la Electroputere, unde se făceau locomotive iar acum se vând chiloți și rujuri, se afla localul la care, în seara cu pricina, își făcea nunta Ilie Balaci, care era învoit de antrenor. I-am ordonat șoferului să oprească din nou și le-am spus colegilor: „Cine vrea, mergem să-i facem o supriză lui Ilie, să-l salutăm”. Am coborât vreo șase. Ne semnasem plecarea de la Craiova, la nuntă, seara, între aperitiv și sarmale, ne-au spus a doua zi trebuie să ne prezentăm la rectorat, că e ședință de urgență. Teașcă avea lista pregătită.
Și ați ajuns la Petroșani!
Ce echipă am avut și acolo, am reușit cea mai mare performanță a Jiului, locul 4, în plus am câștigat bine, pentru prima dată am economisit. Eram angajat la mina Uricani pe postul de vagonetar. Era cel mai mare salariu. Și uite așa am fost și miner. Fotbalist, economist, miner, polițist (râde cu poftă).
Revenit la Craiova după trei sezoane în Valea Jiului ați făcut parte și din minunata poveste a Craiovei Maxima.
Eram foarte uniți, chiar dacă nu aveam condițiile de la Dinamo, Steaua, Scornicești, Victoria. Am făcut performanță, nu și bani, eu am jucat la Craiova pe mărunțiș, de-asta îți spuneam că la Jiul am câștigat bine.
Cum? Nu era Ștefan Andrei aproape de echipă? (n.r. ministru de externe în perioada 1978- 1985)
Știi cum ne ajuta Ștefan Andrei? Cine avea bani suna la el pentru o mașină, și-i facilita să își cumpere la urgență. Telefon la Ana Mureșan și aveai mașina mai repede. În rest, Craiova când venea din străinătate trecea pe la vameș, ca orice tovarăș, la Steaua, Dinamo, Scornicești sau Victoria se mai aducea un video, un blug, un cartuș de Kent, un casetofon. Așa făceau fotbaliștii bani!
Și Ștefan Andrei nu se implica în viața echipei?
Ne-a ajutat. Îmi aduc aminte de semifinala cu Benfica, să vezi și tu. Când am aterizat la Lisabona nici nu aveam cazare, am stat prin aeroport. Portughezii nu au vrut reciprocitate, iar regretatul Stroe l-a sunat pe Ștefan Andrei, care a vorbit să ne primească la Ambasada României de la Lisabona. Era o doamnă ambasador, nici nu a vrut să audă, credea că fotbaliștii sunt niște lichele, că o să-i facem de râs. După meci, când ne-am întors de la stadion, ne-a aliniat pe toți și, plângând, și-a cerut scuze și ne-a premiat cu un cartuș de Kent și o sticlă de whiskey.
Ați adus vorba de meciul de la Lisabona, la aproape 35 de ani, cu porecla „Moșu” atârnată de gambe, ați reușit meciul carierei dumneavoastră.
Și ce jale era! Nu prea credeam. I-am luat locul lui Costică Ștefănescu. Am fost exemplari, eu, Tilihoi, Negoro, Silvică Lung, care atunci era și mai lung…în mâini. Când ne-am întors la Craiova, de la aeroport până în centru, cordon de oameni, lume pe o parte și pe alta a traseului, mame cu copii de țâță în brațe, isterie.
Totuși a venit dezamăgirea returului, meci la care ați fost rezervă.
(oftează). Ce păcat! Dacă ar fi înscris Cami la ocazia aia blestemată. Așa a fost să fie. Am trăit partida de pe bancă, eram accidentat și, oricum, revenea Costică Ștefănescu. La Lisabona, prin minutul 68, am fost tăiat cu cramponul, doctorul Frînculescu m-a bandajat pe margine și am reintrat, însă după meci nici nu puteam să calc, mă clătinam.
Marele Eusebio m-a văzut că sângeram prin acel bandaj și a venit la mine și la doctor, ne-a condus într-o cameră medicală, iar acolo, de față cu marele Eusebio, am fost cusut pe viu. Eusebio stătea lângă mine, iar eu cântam imnul Craiovei și strigam hai Știința, hai România, fericirea a înlocuit orice durere.
Ați mai jucat la Vâlcea, apoi v-ați lăsat și cariera dumneavoastră a alunecat, cum era normal, spre antrenorat.
Da, am fost antrenor pe la Aurul Brad, însă am rămas dezamăgit, nu ne-au dat banii și, la un moment dat, au zis gata cu fotbalul, jucătorii de fotbal și antrenorii să meargă în mină. Eu m-am dus, dar la Craiova, apoi am venit în București să mă fac polițist (râde).
Direct, hotărât?
De unde?! Tot o conjunctură. Stăteam la părinți, tata, milițian fiind, a primit o casă vis-a-vis de liceul Lazăr, astfel că eu am copilărit în Cișmigiu. Și am mers la Dinamo unde aveam niște prieteni, cunoștințe. Coco Deleanu m-a dus Vasile Ianul, era umbra lui, care mi-a transmis, sub aspect de promisiune: „O să-ți dau opt jucători să-i inveți să fie libero”.
Așa mi-a spus Ianul, însă el, pe vremea aia, umbla prin toată Europa cu o geantă metalică legată de încheietura mâinii cu cătușe, să vândă jucători, așa că m-a uitat pe mine, m-a lăsat să atârn pe la club. Nu e o figură de stil, așa aveau geanta prinsă de mână, în cătușe, vă spun sub cuvânt de onoare.
Și din „Ștefan cel Mare” cât de lung a fost drumul în Rahova, la Secția 19?
Cheran m-a văzut pe acolo și mi-a spus să-mi pregătesc dosarul pentru că, dacă o să fiu antrenor, o să mă și angajeze în minister. Se caută personal, se dorea să fie schimbați milițienii cu polițiști. Mi-au trimis dosarul la Poliția Capitalei, iar acolo, un colonel oltean din Craiova m-a recunoscut.
M-a întrebat unde vreau să mă repartizeze, iar eu aveam un prieten la Secția 19. Să mă dați acolo, o să-mi fie mai ușor să mă adaptez. Așa că așteptând să devin antrenor de libero la Dinamo, am ajuns polițist la secția din spatele pieței Rahova.
Cum a fost adaptarea printre borfași, tâlhari, șuți, intelopi, drogați?
Mulțumită unui coleg, Ion Motoc, mi-a fost mai ușor, el mi-a pus tocul în mână și m-a învățat să fac un capăt de declarație. Și ți-am spus că nu am luat niciun galben în toată cariera mea în Divizia A. Uite, cât am stat în uniforma de polițist nu am dat o palmă, iar pistolul l-am scos doar în poligon!
Și cum ați reușit să vă descurcați?
Cum ai spus și tu, Rahova, Ferentari erau cartiere renumite, cu mulți băieți pe care azi îi numim rromi, atunci erau țigani. Multe clanuri: Pian, Ștoacă, frații Cămătaru, Ion Cuza, Tamango, Ulise. Când l-am auzit pe Savenco, handbalistul de la Dinamo, povestind ce a simțit când a intrat în ghetou, am avut un sentiment uluitor, m-a impresionat.
Așa am trăit și eu, crede-mă. Intri într-o lume total diferită, ți-e teamă, însă am știut să vorbesc cu ei, de la clanul lui Ștoacă, care se ocupa cu distribuția drogurilor, până la ultimul borfaș. Le spuneam așa: „Măi băieți, ce rost are, cu mine e mai greu, în viața mea am făcut baie în trei oceane”. La început unii mă recunoșteau, vorbeam și de fotbal, mă întrebau și erau mirați cum am ajuns eu printre ei.
Aveți un caz, vreo intervenție, vreun moment din carieră pe care nu o să le uitați vreodată?
Vrei să scriem o carte? Tu să ai pix. Vorbim de cartierul în care seringile răsăreau în grădini precum lalele. O să-ți povestesc primul caz rezolvat de fundașul Ciupitu.
Vă rog?
De vreo trei luni, Secția 19 strângea reclamații de la femei tâlhărite în scara blocurilor. Doamne care veneau de la piață cu mâinile ocupate și care, după ce primeu un jet de spray în ochi, erau deposedate de bunuri. La fiecare ședință se aducea aminte de cazurile astea. Superiorii ne-au spus că suntem de râsul Bucureștiului și s-a făcut o acțiune cu 40-50 de oameni.
Ne-am împărțit și am mers, în civil, prin piață, printre blocuri. Am făcut ture, acum eram printre tarabe cumpărător de ceapă, acum mă uitam cât mi-a venit întreținerea sau dacă am primit vreo scrisoare. La un moment dat, pe sub nasul meu, trece unul cu o pungă în mână, încunjurat de vreo doi camarazi și reperează o femeie împodobită cu aur pe care o scanează.
M-am uitat după el și, când era clar că își pregătește terenul, l-am luat de o mână, i-am arătat legitimația și l-am rugat să-mi arate ce are în pungă. Spray de gândaci. „Ce faci, mă, cu el”. „L-am cumpărat, să moară mama, am gândaci în bucătarie”. „Și cum l-ai cumparat, jumate gol?”.
L-am condus la secție și a recunoscut, i-am ridicat pe toți, unii aveau și loc de muncă, munceau și furau. Printre ei era și un minor, iar tatăl său, mai târziu, după ce i s-a eliberat fiul, mi-a mulțumit. Pentru primul meu caz rezovat am fost și premiat de superiori. Cu ce crezi?
Cu o promovare?
De unde. Cu un cartuș de Kent și o sticlă de whiskey!
Mi-ați spus de frații Cămătaru, de clanul Pian, Ștoacă, nume grele în peisajul interlop bucureștean. Ați interacționat cu ei?
Pe Ștoacă l-au adus la secție cu toată familia. Erau copii puși să vândă droguri, cărăuși. Însă știi care era obiceiul. Ai noștri, din Rahova, furau și făceau nasoale în Pantelimon, iar aia din Pantelimon veneau în Rahova. Într-o seară am văzut două mașini cărora țeava de eșapament le scotea scântei pe asfalt. Am plecat în urmărire și băieții se întorceau de la cumpărături, de la magazinul Unirea.
Din păcate pentru ei, magazinul era închis de ore bune. Au spart boxele în care comercianții depozitau marfa, au făcut curățenie fără să fie auziți în mijlocul Bucureștiului. În vremurile alea erau părinți disperați care veneau la mine și mă rugau să le arestez copiii, să scape de droguri. Și-i rugam, pentru a putea face ceva, să depună plângere împotriva propriului copil (oftează).
Înainte să încheiem, revenim la fotbal, în prezent. Pentru dumneavoastră care este Universitatea Craiova, cea din prima ligă sau echipa domnului Mititelu?
Cum Steaua este cea a lui Becali, Universitatea este cea din Liga 1, e simplu.
Grigore Ciupitu, bucureșteanul ajuns idol în Bănie, vorbește și despre “trădările” colegilor săi care au ales să meargă la rivalele din Capitală, Steaua și Dinamo. Fostul fundaș le ia apărarea coechipierilor și spune că acest lucru s-a întâmplat din dorința fotbaliștilor de a prinde un contract în străinătate. „Erau cluburi departamentale și s-au gândit că le va fi mai ușor să prindă un transfer afară, de la Craiova era greu, imposibil să pleci. Despre Cămătaru – despre care am auzit problema asta pe care nu o cred, că ar fi fost informator la securitate, eu îl știu de la 16 ani și nu poate fi adevărat – se spunea atunci că ar fi fost adus la Dinamo după ce tatăl său, care lucra la o cramă în Strehaia, ar fi avut un dosar la securitate, l-ar fi prins cu ceva și, din acest motiv, Cami ar fi mers la Dinamo”.
Grigore Ciupitu
Data și locul nasterii: 13 septembrie 1948, București 1974-1976: Universitatea Craiova 1976-1979: Jiul Petrosani 1979-1983: Universitatea Craiova 2003: Colonel la Secția 19 de Politie Bucuresti Absolvent al Facultatii de Stiinte Economice Cetatean de onoare al municipiului Craiova
(sursa- https://fanstiinta1948.wordpress.com/)
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER